„Cine zice că rămâne în El, trebuie să trăiască și el cum a trăit Isus.” (1 Ioan 2:6)
De mai bine de doi ani încoace am fost nevoiți să trăim în câteva orașe diferite, trebuind să ne mutăm de câteva ori. Tocmai pentru că știam că nu vom sta permanent în același loc, criteriile după care ne cumpăram totul erau două: strictul necesar și ce e cel mai ieftin, pentru ca, în cazul în care va trebui să plecăm, să ne fie mai ușor.
Meditând la aceste lucruri, am înțeles două adevăruri: pentru a fi împlinit, omul nu are nevoie de multe, are nevoie de o relație vie cu Mântuitorul Său mai presus de orice, și am înțeles că așa trebuie să gândim cu privire la veșnicie. Toată viața noastră este o alergare, iar noi trebuie să luăm fiecare decizie gândindu-ne că aici nu vom fi pentru totdeauna. Abia când vom păși în veșnicie ne vom putea „așeza” definitiv. Așa vrea Domnul să trăim, luând orice decizie, cântărind orice investiție, din prisma veșniciei. Adresându-ne mereu aceste întrebări: „Îmi este lucrul acesta, relația aceasta etc. necesare? Dacă va trebui să «mă mut», să plec «acasă», ce voi face cu el?”, vom fi surprinși să vedem cât de mult ne este legată inima de lucruri, de confort, chiar și de oameni…
Și atunci, în ce investim cât suntem aici?
„Cine zice că rămâne în El, trebuie să trăiască și el cum a trăit Isus.” Cum a trăit Isus? Cred că unul din lucrurile pe care le putem învăța de la El este că Isus a trăit iubind oamenii, investind în ei, dăruindu-se lor… Oare, în afară de sufletele celor pe care îi conducem la Hristos, asupra cărora putem avea o influență bună, mai contează ceva? Mai luăm ceva cu noi?…
Zaharie M.
